Eminescu, iubire și toamnă

Motto:
Călin
Gazel

Toamna frunzele colindă,
Sun-un grier sub o grindă,
Vântul jalnic bate-n geamuri
Cu o mână tremurândă,
Iară tu la gura sobei
Stai ca somnul să te prindă.
Ce tresari din vis deodată?
Tu auzi păşind în tindă -
E iubitul care vine
De mijloc să te cuprindă
Şi în faţa ta frumoasă
O să ţie o oglindă,
Să te vezi pe tine însăţi
Visătoare, surâzândă.
...

De ce nu-mi vii ?

Vezi, rândunelele se duc, 
Se scutur frunzele de nuc, 
S-aşează bruma peste vii -
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? 

O, vino iar în al meu braţ, 
Să te privesc cu mult nesaţ, 
Să razim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău! 

Ţi-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne primblam prin văi şi lunci, 
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori? 

În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei... 
Dar, oricât ele sunt de sus, 
Ca tine nu-s, ca tine nu-s! 

Căci tu înseninezi mereu
Viaţa sufletului meu, 
Mai mândră decât orice stea, 
Iubita mea, iubita mea! 

Târzie toamnă e acum, 
Se scutur frunzele pe drum, 
Şi lanurile sunt pustii... 
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

Ce te legeni...


În formă populară

– „Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?"
– „De ce nu m-aș legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea crește
Și frunzișul mi-l rărește.
Bate vântul frunza-n dungă -
Cântăreții mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte -
Iarna-i ici, vara-i departe.
Și de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândunele,
Ducând gândurile mele
Și norocul meu cu ele.
Și se duc pe rând pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Și se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Și mă lasă pustiit,
Veștejit și amorțit
Și cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numai cu el!"