miercuri, 4 decembrie 2019

Singur

Autor: St.O. Iosif



                        Te simți mai singur astă-sară,
                        Mai mohorîtă-i azi odaia...
                        Auzi cum șiruie afară,
                        De-a lungul streșinilor, ploaia !

                        Trist, ca o plîngere-necată,
                        Răsună-n noaptea cea pustie,
                        În noaptea asta-ntunecată
                        Ce-ți pare-un veac de insomnie...

                        Și cum în van te lupți cu firea
                        Să cauți vieții tale țîntă,
                        Să smulgi o rază din orbirea
                        De patimi care te frămîntă,

                        Se-nalță-n mintea-ți aiurită
                        Stafia vremilor uitate,
                        Privindu-te nedumerită,
                        Cu brațele încrucișate...

miercuri, 27 noiembrie 2019

(Două) ”Sonete pluvioase”

Autor 
George Topîrceanu



        De-o săptămână ține-ntruna ploaia, —
      Și-mi pică-n pat, de sus, din bagdadie...
      O noapte încă de-ar mai fi să ție
      Nu m-aș mira să-mi cază-n cap odaia!

      Avea simptome vagi de nebunie
      Peninsula Balcanică... și d-aia,
      De când s-aprinse-n Orient văpaia,
      Pământul face hidroterapie!

      Sau poate că divinul Mizantrop
      A hotărât al doilea potop?...
      Oricum ar fi, eu nu mă tem de moarte.

      Dar când o-ncepe altă veșnicie,
      Fac cerere să mă permute-n Marte,
      C-aici avem prea multă igrasie!

***
                          Sunt izolat ca Robinson Crusoe,
                          Nu vine nime-n ușa mea să bată,
                          Și dacă stau cu ușa încuiată
                          E că nici eu de nime n-am nevoie.

                          Mai fericit ca legendarul Noe,
                          Din toată omenirea inundată,
                          În arca mea nu am decât o fată...
                          Deasupra lumii noi plutim în voie...

                          Degeaba vă-ndesați ca la pomană,
                          Reprezentanți ai faunei terestre, —
                          Nu iau cu mine nici o lighioană!

                          Căci e destul o singură pereche:
                          Un trubadur și-o fată fără zestre,
                          Ca să refacă toată lumea veche!


luni, 25 noiembrie 2019

”Toamna”


Autor: Dimitrie Anghel


                   Vara s-a dus...
                   Palid, şi fără vlagă, moare
                   Colo-n apus,
                   Mâhnitul soare...

                   Pustii sunt toate...
                   Când vine toamna cu vălu-i alb de brumă,
                   Holdele-s moarte,
                   Pădurea-i goală, izvoru-n maluri jalnic sună...

                   S-a stins farmecul nopţii...
                   Nu mai răsare luna-n taină...
                   S-au îmbrăcat natura-ntreagă... cu-a morţii

                   Neagră haină...

joi, 21 noiembrie 2019

Toamnă bacoviană ( III )

Două poezii de George Bacovia
Note de toamnă

                     Tăcere... e toamnă în cetate...
                     Plouă... și numai ploaia dă cuvânt-
                     E pace de plumb, e vânt, și pe vânt
                     Grăbite, trec frunze liberate.

                     Deschide, dă drumu, -adorato,
                     Cu crengi și foi uscate am venit;
                     În târg, o fată tristă a murit, -
                     Și-au dus-o pe ploaie, și-au îngropat-o...

                     Dă drumu, e toamnă în cetate-
                     Întreg pământul pare un mormânt...
                     Plouă... și peste târg, duse de vânt,
                     Grăbite, trec frunze liberate.

Amurg de toamnă

                    Amurg de toamnă pustiu, de humă,
                    Pe câmp sinistre şoapte trec pe vânt -
                    Departe plopii s-apleacă la pământ
                    În larg balans lenevos, de gumă.

                    Pustiu adânc... şi-ncepe a-nnopta,
                    Şi-aud gemând amorul meu defunct,
                    Ascult atent privind un singur punct
                    Şi gem, şi plâng, şi râd în hî, în ha...



duminică, 17 noiembrie 2019

Fantezie de toamnă

Autor:
George Topîrceanu



Acesta-i un cântec pe care demult
      Am vrut să vi-l cânt dumneavoastră.
Natura-l repetă cu aspru tumult.
Acesta-i un cântec pe care-l ascult
      Cu nasul lipit de fereastră.

Ca vechiul ceasornic cu muzică, port
       Cântare latentă în mine.
Se pune-n mișcare un tainic resort
Și-mi cântă romanța trecutului mort
       În freamăte lungi de suspine.

Cu crengile ude și fără veșmânt
     Salcâmii la poartă se-ndoaie.
Pe stradă se plimbă iernaticul vânt
Și fluieră-n tactul aceluiași cânt
    Și plânge cu lacrimi de ploaie.(...)


În casă tac toate. Un singur covor
    Atacă, pe nas, uvertura.
Și cărțile toate-l urmează în cor,
Începe să cânte întregul decor, —
    Ceasornicul bate măsura.

Și-acuma-i un cântec adânc, ne-ntrerupt:
    Dulapul cu-o aripă frântă,
Și patul, și soba, și scaunul rupt,
Și vechile cadre cu flori dedesubt
    Se uită la mine și cântă.

                                    Ca undele mării izbite de dig
                                        Pereții-mprejur fredonează...
                                    Și numai o muscă surprinsă de frig
                                    Pe masă, alături de-un rest de covrig,
                                        Cu labele-n sus, hibernează.

Migdale amare (1928)

joi, 14 noiembrie 2019

Foaie verde

Autor:
Marin Sorescu
Foaie verde  

         Codrule,
         Dă-mi o frunză de sus,
         pentru lumină şi pentru tinereţe,
         Şi pentru viaţa care nu moare.

         Codrule,
         Dă-mi o frunză de jos,
         Pentru întuneric şi pentru bătrâneţe;
         Şi pentru moartea care nu învie.

         Noi ne-am scris sufletul
         Pe frunze...

         Codrule,
         Dă-mi toate frunzele tale
         Să cânt cu ele.

         Sau mai bine cântă tu
         Și cu sufletul meu.


duminică, 10 noiembrie 2019

Coasta soarelui

Autor:
Lucian Blaga
Coasta soarelui 
(lui Vasile Băncilă)

         Frunză verde, dragele
         linele colinele
         strâng de sus luminile.
         Ape cântă, largele.

         Trec pe drum copitele
         şi prin gând ispitele.
         Pasărea din inişte
         sparge bolţi de linişte.

         Chiparoşi ca fusele
         'n toate cimitirele
         ne abat privirile
         către inimi - dusele.

         Neclintite-s morile,
         gândul, sarcofagele,
         frunza şi catargele.
         Ard în lume orele.


vineri, 8 noiembrie 2019

Toamna! - Magie și nostalgie-

Frunzele copacilor, presărate pe iarbă , aduc sub soarele de noiembrie mai multă fericire decât narcisele." (Cyril Connolly ) 

                  Magie

                   Pe rugul 
                   toamnei,
                   acuzate de 
                   vrăjitorie,
                   frunzele copacilor
                   ard.

  (poezie de N. Petrescu-Redi ,” Adieri” , 2000)

*** 

     Nostalgie

     Toamna, 
     frunzele căzând
     Nu sunt
     Decât
     lacrimile copacilor ce plâng
     După vara trecută.

(poezie de Adrian Timofte, Versuri ,2014)
***

marți, 5 noiembrie 2019

Nu m-aștepta...

Motto:
”Toamna este post-scriptum-ul soarelui.”(Hacob Paronian)*
***
Autor: Delia Stăniloiu

                        Nu m-aştepta în dimineţi de toamnă
                        Mai bine la amiaz, cînd soarele domol
                        La dulci visări încă ne mai îndeamnă
                        Să dăm în gând, iubirilor ocol.

                        Nu m-aştepta cu ploi, ploaia nu-mi place
                        Îmi amintesc de lacrime şuvoi
                        Cînd toamna vieţii face şi desface
                        Rupând şi punţile rămase-n noi.

                        Să îmi păstrezi alături amintirea
                        Cea care lângă suflet îţi stătea
                        Şi nu lăsa să-ţi plece-n gol privirea
                        Sunt într-un vers, te rog nu mă uita.

                        Nu mă uita nici când vreo amintire
                        Nu mă cunoaşte şi nu mă mai ştii
                        Păstrează-mi doar lumina din privire
                        Şi-am să-nţeleg iar verbul „a iubi”.

duminică, 3 noiembrie 2019

Toamnă bacoviană (II)

Autor: George Bacovia

Pastel

                       Buciumă toamna
                       Agonic - din fund -
                       Trec păsărele
                       Și tainic s-ascund.

                       Țârâie ploaia...
                       Nu-i nimeni pe drum;
                       Pe-afară de stai
                       Te-năbuși de fum.

                       Departe, pe câmp,
                       Cad corbii, domol;
                       Și răgete lungi
                       Pornesc din ocol.

                       Tălăngile, trist,
                       Tot sună dogit...
                       Și tare-i târziu,
                       Și n-am mai murit...


vineri, 1 noiembrie 2019

Toamnă bacoviană ( I )


George Bacovia
Nervi de toamnă

                              E toamnă, e foşnet, e somn...
                              Copacii, pe stradă, oftează;
                              E tuse, e plânset, e gol...
                              Şi-i frig, şi burează.

                              Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
                              Pe drumuri fac gesturi ciudate -
                              Iar frunze, de veşnicul somn,
                              Cad grele, udate.

                              Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
                              Şi-amanţii profund mă-ntristează -
                              Îmi vine să râd fără sens,
                              Şi-i frig, şi burează.



marți, 29 octombrie 2019

Eminescu, iubire și toamnă

Motto:
Călin
Gazel


Toamna frunzele colindă,
Sun-un grier sub o grindă,
Vântul jalnic bate-n geamuri
Cu o mână tremurândă,
Iară tu la gura sobei
Stai ca somnul să te prindă.
Ce tresari din vis deodată?
Tu auzi păşind în tindă -
E iubitul care vine
De mijloc să te cuprindă
Şi în faţa ta frumoasă
O să ţie o oglindă,
Să te vezi pe tine însăţi
Visătoare, surâzândă.
...

De ce nu-mi vii ?


Vezi, rândunelele se duc, 
Se scutur frunzele de nuc, 
S-aşează bruma peste vii -
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? 

O, vino iar în al meu braţ, 
Să te privesc cu mult nesaţ, 
Să razim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău! 

Ţi-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne primblam prin văi şi lunci, 
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori? 

În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei... 
Dar, oricât ele sunt de sus, 
Ca tine nu-s, ca tine nu-s! 

Căci tu înseninezi mereu
Viaţa sufletului meu, 
Mai mândră decât orice stea, 
Iubita mea, iubita mea! 

Târzie toamnă e acum, 
Se scutur frunzele pe drum, 
Şi lanurile sunt pustii... 
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?


Ce te legeni...


În formă populară


– „Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?"
– „De ce nu m-aș legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea crește
Și frunzișul mi-l rărește.
Bate vântul frunza-n dungă -
Cântăreții mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte -
Iarna-i ici, vara-i departe.
Și de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândunele,
Ducând gândurile mele
Și norocul meu cu ele.
Și se duc pe rând pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Și se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Și mă lasă pustiit,
Veștejit și amorțit
Și cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numai cu el!"



duminică, 20 octombrie 2019

”Afară-i toamnă...”

Autor: Mihai Eminescu
Sonet I (Afară-i toamnă...)




                     Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,
                     Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;
                     Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
                     Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.

                     Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
                     N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;
                     Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată
                     Să stai visând la foc, de somn să picuri.

                     Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri,
                     Visez la basmul vechi al zânei Dochii;
                     În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

                     Deodat-aud foşnirea unei rochii,
                     Un moale pas abia atins de scânduri ...
                     Iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.


duminică, 6 octombrie 2019

”Cu toamna în odaie”

Autor: Ion Minulescu



Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,
Mi-a bătut cu degete de ploaie...
Şi la fel ca-n fiecare an,
M-a rugat s-o las să intre în odaie,
Că-mi aduce o cutie cu Capstan
Şi ţigări de foi din Rotterdam...

Am privit în jurul meu şi-n mine:
Soba rece,
Pipa rece,
Mâna rece,
Gura rece,

Doamne!... Cum puteam s-o las să plece?
Dacă pleacă, cine ştie când mai vine?
Dacă-n toamna asta, poate,
Toamna-mi bate
Pentru cea din urmă oară-n geam?
"Donnez-vous la peine d'entrer, Madame..."

Şi femeia cu privirea fumurie
A intrat suspectă şi umilă
Ca o mincinoasă profeţie
De Sibilă...

A intrat...
Şi-odaia mea-ntr-o clipă
S-a încălzit ca un cuptor de pâine
Numai cu spirala unui fum de pipă
Şi cu sărutarea Toamnei, care mâine
O să moară... vai!...
Bolnavă de gripă...






duminică, 29 septembrie 2019

Toamne vechi și noi ...(poezii)

Ion Sorescu - ”Toamna” 



s-au spart
copacii-n cioburi
de vară stinsă-n frunze
vitralii sfărâmate de-a valma
prin turlele pădurii
şi-arată toamna
nurii
cu zâmbetul pe buze.

***
George Călinescu - ”Frunza”



Din frunzele ce-n geam
Azi s-au lovit într-una,
Căzând sub pom morman,
Ți-am pus în carte una,
Bătând în roșiatic,
Ca un țesut domnesc,
Cu fire de jăratic
Ce încă mai sclipesc.

***
Valentina Sârbu Pelivan - ”Toamna-n flăcări”



Păsări de foc
Dansează în vânt,
Urcă, coboară
Covor pe pământ.

Covor mișcător,
covor sunător
Te-mbie să treci
De-i cald să-l încerci.

Tu treci, el tot sună și sună
Și anii în grabă ți-adună.


vineri, 27 septembrie 2019

Pastel de toamnă

Autor: Adrian Păunescu


                   
                    Pe muntele negru de frunza de toamnă
                    Te chem cu accent brumăriu să te sperii
                    Când spicul de toamnă dă-n spicele verii
                    Și cade lumina și trage să moară.

                    Și sunt întebări prin natură puzderii
                    Și sfârâie ploaia dintâi ca o ceară
                    Și vara ne-nchide în toamna de afară
                    Femeie, bărbat sub pecetea tăcerii.

                    Aicea la munte mai poate să spere
                    Și cel care moare că moartea-i departe
                    Și noi să fugim și să scriem o carte
                    În ea cuprinzând ale toamnei mistere.

                    Că suntem în lume pe-acolo prin partea
                    Pe unde întârzâie și poșta și moartea.

                   

duminică, 22 septembrie 2019

LUNA

Autor: Ion Sorescu

                               botul rece înfioară
                               roua strânsă-n palma nopţii
                               prin ferecătura bolţii
                               luna-mi pare căprioară
                               ce-nviat din poezia
                               unui suflet de copil
                               furişându-se tiptil
                               mi-a stârnit melancolia
                               hăituită de priviri
                               şi de dor de cei de-acasă
                               plânge dup-un nor sfioasă
                               picurându-mi amintiri.
***

marți, 17 septembrie 2019

Prin toamnă

Motto:
”Toamna este post-scriptumul soarelui” (Hacob Paronian)

Autor: Ion Sorescu

                          Ascunde palma-n palma mea
                          Și hai să rătăcim prin toamnă
                          Când codrii straie vor purta
                          Țesute-n fire de aramă.

                          Ne vor așterne la picioare
                          Covor de frunze, ruginite,
                          Tăcuți ne pierdem pe cărare
                          Cu inimile răvășite.

                          Grăbiți, pe cer se-aleargă norii,
                          Sub talpă frunzele foșnesc,
                          În ochii tăi, oglinda mării,
                          Mă pierd și tot mă regăsesc.

                          Nu vreau să spui nici un cuvânt,
                          Doar frunza să foșnească, stins.
                          Privește cum purtați de vânt
                          Cu fluturi din copaci a nins.

                          Așa, ținându-ne de mână
                          Și alintându-ne-n priviri
                          Îți prind în păr un ciob de lună
                          Printre boboci de trandafiri.


marți, 3 septembrie 2019

Amurg în Deltă...

Foto: Alexandru Cosmin: ”Amurg în deltă”


Poem: ”Amurg în Deltă”
Autor : Ion Pillat

                       Cât vezi cu ochiul, verde, păpurișul
                       Se-ndoaie-n vântul serii, foșnitor. 
                       Din când în când și-arată luminișul
                       Un ochi de apă moartă. Un cocor
                       Cu aripa deschisă se ridică
                       Din stuf, sfâșietor de trist scâncind, 
                       Sau cai tătari, dând roată fără frică, 
                       Săbăticiți, nechează pe un grind. 

                       Amurgu-mbracă Delta toată-n aur
                       Cu turla unui sat lipovenesc, 
                       Dar umbrele ostroavelor de plaur
                       Albastrul cenușiu îl împânzesc. 
                       Vaporul taie noaptea șoptitoare, 
                       Și valul ce se-ntunecă-ntr-una, 
                       Când cele cinci coline cresc în zare, 
                       De aur vânăt cum e pruna.
                     



sâmbătă, 8 iunie 2019

Romanță în stil vechi

Autor:
George Topîrceanu


                         Se stinge amurgul cu roșii văpăi,
                         Și noaptea de vară
                         Coboară-n tăcere pe munți și pe văi,
                         Înaltă și clară.

                         La marginea apei să-și caute vad
                         O turmă s-abate.
                         Răsare și luna din codri de brad,
                         În singurătate.

                         Măicuțele-n umbra părerii de rău
                         Se duc să se culce;
                         Din vale s-aude un glas de pârău
                         Sălbatic și dulce.

                         Odihna s-așterne pe sfântul lăcaș
                         Din vremea străbună.
                         Și numai o fată cu dor pătimaș
                         Mai cântă sub lună.

                         Iubitul și-așteaptă s-o prindă în braț
                         La poală de munte,
                         Și lung s-o sărute cu dulce nesaț,
                         Pe ochi și pe frunte.

miercuri, 5 iunie 2019

Il pleure dans mon coeur

Autor :
Paul Verlaine- 

              Il pleure dans mon cœur

              Il pleure dans mon cœur
              Comme il pleut sur la ville ;
              Quelle est cette langueur
              Qui pénètre mon cœur ?

              Ô bruit doux de la pluie
              Par terre et sur les toits !
              Pour un cœur qui s’ennuie,
              Ô le chant de la pluie !

              Il pleure sans raison
              Dans ce cœur qui s’écœure.
              Quoi ! nulle trahison ?...
              Ce deuil est sans raison.

              C’est bien la pire peine
              De ne savoir pourquoi
              Sans amour et sans haine
              Mon cœur a tant de peine !

Paul Verlaine- 1874 ”Romances sans paroles!
***

Plânge în inima mea...

Plânge în inima mea
Cum plouă peste oraş;
Ce-i tristeţea aceasta grea
Răul ce inima-mi ia?

O, dulce murmur de ploaie
Pe acoperişe şi-n zare!
În inima ce se îndoaie,
O, cântecul, murmur de ploaie!

Plânsul noimă nu are
În inima ce mi se frânge.
Ce? Nici o trădare?
Jalea noimă nu are.

Un chin e fără măsură
Să nu ştii de ce,
Fără iubire şi ură,
Suferi peste măsură.

Traducere de Lucian Blaga

marți, 21 mai 2019

Floare albastră

Autor: Mihai Eminescu


Floarea albastră e simbolul condiţiei umane aflate sub semnul contrariilor.
Dragostea sau chipul iubitei, precum şi tendinţa de proiectare a iubirii în infinit.

                         ”- Iar te-ai cufundat în stele
                          Şi în nori şi-n ceruri nalte?
                          De nu m-ai uita încalte,
                          Sufletul vieţii mele.

                          În zadar râuri în soare
                          Grămădeşti-n a ta gândire
                          Şi câmpiile asire
                          Şi întunecata mare;

                          Piramidele-nvechite
                          Urcă-n cer vârful lor mare -
                          Nu căta în depărtare
                          Fericirea ta, iubite!”

                          Astfel zise mititica,
                          Dulce netezindu-mi părul.
                          Ah! ea spuse adevărul;
                          Eu am râs, n-am zis nimica.

                        ”- Hai în codrul cu verdeaţă,
                          Und-izvoare plâng în vale,
                          Stânca stă să se prăvale
                          În prăpastia măreaţă.

                          Acolo-n ochi de pădure,
                          Lângă balta cea senină
                          Şi sub trestia cea lină
                          Vom şedea în foi de mure.

                          Şi mi-i spune-atunci poveşti
                          Şi minciuni cu-a ta guriţă,
                          Eu pe-un fir de romaniţă
                          Voi cerca de mă iubeşti.

                          Şi de-a soarelui căldură
                          Voi fi roşie ca mărul,
                          Mi-oi desface de-aur părul,
                          Să-ţi astup cu dânsul gura.

                          De mi-i da o sărutare,
                          Nime-n lume n-a s-o ştie,
                          Căci va fi sub pălărie -
                          Ş-apoi cine treabă are!

                          Când prin crengi s-a fi ivit
                          Luna-n noaptea cea de vară,
                          Mi-i ţinea de subsuoară,
                          Te-oi ţinea de după gât.

                          Pe cărare-n bolţi de frunze,
                          Apucând spre sat în vale,
                          Ne-om da sărutări pe cale,
                          Dulci ca florile ascunse.

                          Şi sosind l-al porţii prag,
                          Vom vorbi-n întunecime:
                          Grija noastră n-aib-o nime,
                          Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?”

                          Înc-o gură - şi dispare...
                          Ca un stâlp eu stam în lună!
                          Ce frumoasă, ce nebună
                          E albastra-mi, dulce floare!
                           ..............
                          Şi te-ai dus, dulce minune,
                          Ş-a murit iubirea noastră -
                          Floare-albastră! floare-albastră!...
                          Totuşi este trist în lume!

.

duminică, 19 mai 2019

Portret cu orhidee

Autor: Ioana Voicilă Dobre


                            Astăzi,
                            sub vechiul castan
                            de pe culmea de deal ruginit
                            îţi scriu
                            şi privind spre zenit,
                            un cer de cuvinte-ţi trimit.
                            Din gândul
                            ce-mi este robit
                            trimit vraja viselor mele,
                            limpede râu să-ţi suspine.
                            Tu caută
                            şi vino spre mine,
                            să faci visul nostru-mplinit!
                            Astăzi,
                            sub vechiul castan,
                            schiţez un portret de femeie,
                            alături de-o floare,
                            blând ideal
                            şi-n gând, floarea mea,

                            orhidee.

 Din vol.”Secvenţe în alb şi negru”

duminică, 12 mai 2019

Pianissimo

Autor: Ion Minulescu


                               S-a-nserat…
                               Nu se mai vede pe covoare
                               Nici o floare…
                               În bogatele-ţi inele
                               Nu mai suferă - vasal -
                               Nici un suflet mineral.
                               Nici un gest de mâini rebele
                               Nu mai turbură-nserarea
                               Ce-ascunde-ntre perdele
                               Sugrumându-şi respirarea
                               Pe tablouri,
                               Pe icoane,
                               Pe oglindă,
                               Pe sofa
                               Şi pe roşia lalea,
                               Încrustată,
                               Ca o pată
                               De amurg, pe gura ta…

                               Între noi şi restul lumii
                               S-a lăsat ca o cortină
                               Agonia unei dâre de lumină…
                               Hai să punem capăt glumei
                               Şi, sub braţele troiţei olteneşti de la
                               Corcova,
                               Hai să ne iubim în cinstea
                               Lui Giacomo Casanova!…
                               S-a-nserat…
                               Nu se mai vede pe covoare
                               Nici o floare…

vineri, 3 mai 2019

Romanță tahitiană

Autor : Ion Minulescu

Orhideele negre erau descrise  în legende și mituri. Se credea că au puteri magice. În realitate, ea este o floare exotica si intriganta care devine o raritate pe zi ce trece, datorita distrugerii continue a mediului sau natural.



                                Tehura - neagră orhidee -
                                Nu eşti nici floare,
                                Nici femeie!...
                                Dar, orice-ai fi -aşa cum eşti -
                                Nu-ţi cer să-mi juri că mă iubeşti...
                                Nu-ţi cer nimic din ce-ai jurat
                                Lui Paul Gauguin -
                                Zugravul tău tahitizat -
                                Pe care-abia sosit în Paradis
                                Tu l-ai minţit
                                Şi l-ai ucis
                                Cu-acelaşi biblic "fruct oprit"...

                                Pacificul mi-e martor credincios
                                Că sufletul ţi-e-ntors pe dos...

                                Nu-mi jura, deci, că mă iubeşti,
                                Nu-mi jura, căci aşa cum eşti —
                                O biată insulară jucărie
                                Cu zece şiruri de mărgean la gât -

Din vol. Versuri, 1943

luni, 22 aprilie 2019

Versuri...de primăvară

Victor Hugo et Stéphane Mallarmé:

Motto:
”Avril est un enfant, frêle, charmant, fleuri ;
Je sens devant l'enfance et devant le zéphyre
Je ne sais quel besoin de pleurer et de rire ;

(Victor Hugo, Après l'hiver”, Le 26 juin 1878.)


...
Ô printemps ! bois sacrés ! ciel profondément bleu ! 
On sent un souffle d'air vivant qui vous pénètre, 
Et l'ouverture au loin d'une blanche fenêtre ; 
On mêle sa pensée au clair-obscur des eaux ; 
On a le doux bonheur d'être avec les oiseaux 
Et de voir, sous l'abri des branches printanières, 
Ces messieurs faire avec ces dames des manières.



Stéphane Mallarmé:” Renouveau”(Reînnoire)

                   Le printemps maladif a chassé tristement
                   L’hiver, saison de l’art serein, l’hiver lucide,
                   Et, dans mon être à qui le sang morne préside
                   L’impuissance s’étire en un long bâillement.

                   Des crépuscules blancs tiédissent sous mon crâne

                   Qu’un cercle de fer serre ainsi qu’un vieux tombeau
                   Et triste, j’erre après un rêve vague et beau,
                   Par les champs où la sève immense se pavane

                   Puis je tombe énervé de parfums d’arbres, las,

                   Et creusant de ma face une fosse à mon rêve,
                   Mordant la terre chaude où poussent les lilas,

                   J’attends, en m’abîmant que mon ennui s’élève…

                 - Cependant l’Azur rit sur la haie et l’éveil
                   De tant d’oiseaux en fleur gazouillant au soleil.


 

joi, 4 aprilie 2019

”April” - Șt.O.Iosf

MOTTO:
”Aprilie așează spiritul tinereții în tot ce ne înconjoară."
(William Shakespeare)
***
Autor
Șt.O.Iosif

                              Streșinile se dezgheață,
                              Picură mărgăritare…
                              Ce de lume! Ce de viață!
                              Și ce larmă-asurzitoare!

                              A întinerit natura;
                              Negustorii zdrențuroși
                              Țipă cât îi ține gura:
                             „Hai la ghiocei frumoși!”

                              În mansardă locuiește
                              Un artist. Băiat sărac,
                              De un ceas se chinuiește
                              Ca să vâre ața-n ac.

                              Și cârpindu-și, biet, cum știe
                              Pantalonii vechi de drill,
                              Fluieră de bucurie…
                              Bine ai venit, april!




sâmbătă, 2 martie 2019

Le temps a laissé son manteau...



Charles de Valois,  (1394-1465),a fost duce de Orléans  dar și  un poet francez cunoscut pentru celebrele sale rondeluri, balade și versuri ocazionale
A fost captiv în Anglia timp de 20de ani,  în timpul Războiului de o Sută de Ani.
A compus 131 cântece, 107 balade, 7 lamentări (complaintes) și 409 rondeluri, printre care”Le temps a laissé son manteau”...cunoscut ca  ”Rondeau du printemps”(Rondelul primăverii)


               « Le temps a laissé son manteau
                 De vent, de froidure et de pluie,
                 Et s’est vêtu de broderie,
                 De soleil luisant, clair et beau.

                 Il n’y a bête ni oiseau
                 Qu’en son jargon ne chante ou crie :
               « Le temps a laissé son manteau
                 De vent, de froidure et de pluie, »

                 Rivière, fontaine et ruisseau
                 Portent en livrée jolie,
                 Gouttes d’argent, d’orfèvrerie;
                 Chacun s’habille de nouveau.

                 Le temps a laissé son manteau. «


duminică, 3 februarie 2019

Ne cerne alb, pe amintiri uitate...

Autor: 
Marian Bunget

                           Ne cerne alb, pe amintiri uitate,
                           Miros de iarnă curge spre pământ.
                           Din apă zbor petalele crestate,
                           Doar ele știu, de-i joc sau legământ

                           Coboară lin, văzduhul tremurându-l
                           În nemișcarea lui de-odinioară.
                           Doar plânsul lui se-aude, ascultându-l;
                           Vedem culori de mantie polară.

                           Ne cerne alb, pe amintiri uitate,
                           Acoperind din răul ce ne doare.
                           E cerul trist... câmpiile-s curate...
                           Și-n suflete simțim miros de soare.

                           Ne doare ieri, dar mâine n-o să doară
                           Ne-acoperim cu albul purității.
                           Va ninge peste noi cu primăvară,
                           Simți-vom iar o primăvară a vieții.

vineri, 1 februarie 2019

”Fulgii ”

Autor: Șt.O. Iosif



                           Zăceau priveliștile moarte
                           Sub cerul sur, în asfințit,
                           Și-abia mai auzeam departe
                           Un glas de crivă amorțit.
                           În mijlocul naturii mute,
                           Eram eu singur călător:
                           Îmi aminteam de vremi trecute
                           Și mă visam în viitor...
                           Iar din imperiul tăcerii
                           Se desprindeau fulgi mari de nea:
                           Cădeau încet, cădeau puzderii
                           În urma și-naintea mea...