Mă plec în fața toamnei

Autor: Gheorghe Văduva

                   Mă plec în fața toamnei, din lunga toamnă-a vieții,
                   Aș vrea să pot culege ce-am semănat în vreme,
                   Dar vara a fost lungă și plină de dileme,
                   Iar primăvara scurtă, ca timpul dimineții.

                   Am parte de o toamnă urâtă și ploioasă,
                   Iar drumurile-s pline de gropi, de bălți, de ceață
                   Și norii umplu cerul c-un cenușiu de viață,
                   Iar doru-mi rătăcește pe-o mare de angoasă.

                   Bat vânturi fără noimă pe câmpurile nude,
                   Cad frunze ostenite prin ploile acide,
                   Încerc să-mi umplu golul cu gânduri aguride,
                   Dar au plecat și ele nu știu de când și unde.

                   În liniștea pustie, bat clopote-n timpane,
                   Aud cum trece vremea recoltelor trecute
                   Și cum se umple carul cu doruri neștiute,
                   Din care mai răzbat doar clipele sărmane.

                   E-atâta vid în soare, iar toamna-i tot mai rece,
                   Aștept să vină iarna, să mă-încălzesc la gheață,
                   S-adorm, în spuza lumii, pe-un căpătâi de viață,
                   Cu vremea care vine, cu timpul care trece.

                   E-o toamnă exilată din zilele mănoase,
                   În frigul meu din suflet, nici vântul nu mai bate,
                   În curtea casei goale, e-atâta plinătate,
                   Că pot s-acopăr toamna cu gerul meu din oase.

                   Păstrez doar o idee rămasă de la soare,
                   Un fel de rădăcină trecută-n trunchiul vremii,
                   Ferită de dogoare, dar și de frigul iernii,
                   Pe care-o voi culege la toamna viitoare.


Gheorghe Văduva,
București, 01 septembrie 2013