S-a rătăcit apusul printre munți
Zburătăcit de vânturi şi de ceaţă.
Se clătinau luminile pe punţi,
Speriate că-şi vor pierde din roşeaţă.
Când astrul mâniat de întâmplare,
S-a-ntors din drum, cercând să le învie,
Le-a adunat pădurea pe cărare,
Şi le-a-ndemnat spre-a nopţii colivie.
Din cetini grele le-a făcut culcuşuri,
Grăbindu-le în pace să adaste
Până în zori, când soarele-n suişuri,
Le va chema pe-ntinderile vaste.
Şi-n noua zi, grăbite înspre zare,
Se limpezesc de roua dimineţii.
Aruncă-n codru, albă sărutare,
Înviorat de farmecul bineţii.
***
Ciclul "Primăvara"
Volumul "Surori metrese timpului"
© ovidiu oana-pârâu
