Ovidiu Oana -pârâu
În parc, lângă o bancă rebegită,
sub prima brumă dată de Răpciune,
un biet tufiş înalţă rugăciune
să-nmoaie vremea asta brusc răcită.
Un tei întinde ramuri disperate
spre frunzele în ocru ponosite,
cercând să nu le ştie răvăşite
de vânt şi-n zarea largă aruncate.
Doar un castan fălos cronometrează
venirea toamnei, picurând în iarbă,
bile cu ţepi şi îşi şopteşte-n barbă:
”E tot pustiu, şi e deja amiază!”
Anemic, peste toate risipeşte
un soare raze, parcă ruşinate
că şi-au pierdut căldura, ca sedate
de frigul ce treptat se înteţeşte.
În aer sună triste alăute,
cri-cri-uri scârţâite la-ntâmplare,
vreo câţiva greieri, cântă fiecare,
prohodul lui şi-al frunzelor căzute.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu