Of, câtă toamnă curge peste noi,
Se scutură pădurile-n ţărână
Iar nucul de la poartă-mi pare mână
Prin care luna umblă ca strigoi.
Mi-e sufletul plecat desculţ prin viaţă
În mine toamna asta-i numa ploaie
Am gândurile tăvălite prin noroaie
Şi luna-mi pare ca un ochi de gheaţă.
Sau ca o rană ce-a primit-o cerul
Când ochi flămând a vrut să îl străpungă
Ca o secure ce-a lovit în dungă.
O rană de lumină din care arde gerul.
La geam se zbate pleoapa unei frunze
Ce parcă vrea să-mi intre în odaie,
Îmi pare trupul tău lipsit de straie
Iar mintea mi se-mprăştie confuză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu