Toamna, mânză arămie,
Cu potcoave de argint,
Se avântă pe câmpie
Scuturându-şi coama-n vânt.
Şi-n galop, prin iaz albastru,
Mână vântul nemilos,
Tot frunzişu-i un dezastru,
Mătură cu el pe jos.
Iar pologul din căpiţe
L-a-nmuiat cu plânsu-i ud,
Pe alee trei crăiţe
Tremură când o aud.
Face vraişte-n grădină,
Coada-şi flutură pe drum,
Creasta dealului suspină,
Îmbrăcată-n ploi şi-n fum.
Zguduită-mi simt făptura,
Încărcată de frisoane,
În cămin încing căldura
Și la geamuri trag obloane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu