Natură, dragoste și poezie: ”Ce frumoasă ești...”

Autor: Adrian Păunescu

                       Ce frumoasă ești în prag de iarnă,
                       Ninge disperat asupra ta,
                       Cerul peste tine se răstoarnă,
                       Țurțurii în plete vor suna.

                       Hai să fim doi oameni de zăpadă
                       Ridicați de brațe de copii,
                       Care-n frig și ger mai știu să creadă
                       Că se pot iubi, se pot iubi.

                       Ce frumoasă ești în prag de vară,
                       Când miroși a mere ce se coc,
                       Cerul în ființa ta coboară
                       Trupul meu din trupul tău ia foc.

                       Focurile noastre se cunună,
                       Focurile noastre se-nțeleg,
                       Suntem baza lumii împreună
                       Suntem vara focului întreg.

                       Ce frumoasă ești în prag de toamnă,
                       Ca o zi egală între nopti,
                       Când iubirea noastră te condamnă
                       Să ai soarta strugurilor copți.

                       Să înveți, iubito, să te bucuri
                       Că ți-am dat din jertfă un destin,
                       Și că via asurzând de struguri,
                       Va trai definitiv în vin.

                       Ce frumoasă ești în primăvară
                       Cea mai minunată-ntre femei,
                       Iezii pasc năframa ta ușoară,
                       Tu, cu muguri, bluza ți-o închei.

                       Sigilat de taine nepătrunse
                       Cerul bate drumul tău îngust,
                       Trupul tău de muguri și de frunze
                       De la cine să învăț să-l gust?
 

***

Sara

Autor: Octavian Goga

                              Bolta şi-a cernit năframa
                              Ca o mamă întristată,
                              Floarea-soarelui pe câmpuri
                              Pleacă fruntea-ngândurată.

                              Zarea-şi picură argintul
                              Pe ovezele de aur,
                              Ostenit, din aripi bate,
                              Ca un vis pribeag, un graur.

                              Codrul cântăreţii-şi culcă,
                              Doarme trestia bolnavă,
                              Dorm doi pui de nevăstuică
                              Sub o brazdă de otavă.

                              S-a oprit trudita moară,
                              Doarme apa la iurgă,
                              Răzimat pe coate-adoarme
                              Un cioban întins pe glugă…

                              Doarme cerul şi pământul
                              Într-o dulce-mbrăţişare…
                              Doar izvorul mai tresaltă
                              Ca un sân de fată mare.

Noapte de vară

Autor . George Coșbuc



                           Zările, de farmec pline,
                           Strălucesc în luminiş;
                           Zboară mierlele-n tufiş
                           Şi din codri noaptea vine
                                      Pe furiş.

                           Care cu poveri de muncă
                           Vin încet şi scârţîind;
                           Turmele s-aud mugind,
                           Şi flăcăii vin pe luncă
                                      Hăulind.

                           Cu cofiţa, pe-ndelete,
                           Vin neveste de la rîu;
                           Şi cu poala prinsă-n brîu
                           Vin cîntînd în stoluri fete
                                     De la grîu.

                           De la gîrlă-n pîlcuri dese
                           Zgomotoşi copiii vin;
                           Satul e de vuet plin;
                           Fumul alb alene iese
                                    Din cămin.

                           Dar din ce în ce s-alină
                           Toate zgomotele-n sat,
                           Muncitorii s-au culcat.
                           Liniştea-i acum deplină
                                   Şi-a-nnoptat.

                           Focul e-nvelit pe vatră,
                           Iar opaiţele-au murit,
                           Şi prin satul adormit
                           Doar vreu câne-n somn mai latră
                                    Răguşit.

                           Iat-o! Plină, despre munte
                           Iese luna din brădet
                           Şi se nalţă,-ncet-încet,
                           Gânditoare ca o frunte
                                   De poet.

                           Ca un glas domol de clopot
                           Sună codrii mari de brad;
                           Ritmic valurile cad,
                           Cum se zbate-n dulce ropot
                                   Apa-n vad.

                          Dintr-un timp şi vântul tace;
                          Satul doarme ca-n mormânt-
                          Totu-i plin de duhul sfânt;
                          Linişte-n văzduh şi pace
                                  Pe pământ.

                          Numai dorul mai colindă,
                          Dorul tînăr şi pribag,
                          Tainic se-ntâlneşte-n prag,
                          Dor cu dor să se cuprindă
                                  Drag cu drag.

            (Balade şi idile 1892)

Luna de vară

Autor: N. Davidescu

                             M-a rugat o sclavă-aseară,
                             Stranie ca o nalucă,
                             Să-i dau voie să se ducă,
                             Să se ducă, să se ducă...

                             N-ar fi vrut nimic să ceară,
                             Însă gându-i aprinsese
                             Nostalgii, ei nenţelese,
                             Nenţelese, nenţelese...

                             Faţa ei de albă ceară
                             Era-ntreagă o tăcere,
                             Spusă sieşi în durere,
                             În durere, în durere...

                             Am lăsat-o. Era vară
                             Şi-n adâncul ei cântase
                             Noaptea-n stive de mătase,
                             De mătase, de mătase...

                             Umbra ei prin noapte, clară,
                             A intrat apoi adâncă,
                             În fântâna de sub stâncă,
                             De sub stâncă, de sub stâncă...

Din volumul ”Roma”

Amurg

Autor: Duiliu Zamfirescu

                        Se lasă noaptea, limpede şi caldă;
                        Răsare luna palidă pe cer,
                        Punând pe valuri braţe ce se scaldă
                        Şi-n toată firea aer de mister.

                        Pe-un soclu rupt, o veselă bacantă
                        Şi-nvăluie, de două mii de ani,
                        În haina umbrei, pururi elegantă,
                        Splendoarea umerilor diafani.

                        Mişcând din flamuri, vechile trireme,
                        Adorm în pacea lungului amurg,
                        Înfiripând un vis din altă vreme:
                        Izbânzile lui Hermes Demiurg.

                        La umbra lor, pescarul trage-o plasă
                        Şi cântă-ncet, cu glas adormitor,
                        Duioasa lui tragudie de-acasă,
                        Visând şi el un vis în viitor.

1894

Iulie

Autor: Otilia Cazimir

                        De după dealuri arse şi trudite,
                        Înalţă creste albe nori de plumb.
                        S-adună-n iarbă umbre încâlcite
                        Şi, aspru, geme vântul prin porumb.

                        Câmpia de paragină şi scrum
                        Întinde braţe lungi de colb în drum,
                        Apoi îşi strânge sufletu-n păduri,
                        Căscând în râpi dogoritoare guri...

                        Dar norii sterpi coboară-n depărtare,
                        Şi-abia vibrează dincolo de zare
                        Un tunet lung, cu prăbuşiri de stâncă...
                        Iar soarele s-arată alb şi mat,

                        Şi-ntâia rază de lumină pare
                        Un fulger mort, ce rătăceşte încă
                        Pe câmpul prăfuit şï resemnat.