Cu mâna stânga ți-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiților gutui
și de-aș putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.
Mi s-ar părea că deslușesc, prin crenge,
zvelți vânători, în arcuiții lei
din goana calului, cum îsi subtțe arcul.
O, tinde-ți mâna stângă către ei
și stinge tu conturul lor de lemn subțire
pe care ramurile l-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.
Eu te privesc în ochi și-n jur se șterg copacii.
In ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... și ai putea, uitând, să ne strivești în gene
dar chipul ți-l întorn, pe brațul stâng.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu