Autor: Gheorghe Văduva
Mă plec în fața toamnei, din lunga toamnă-a vieții,
Aș vrea să pot culege ce-am semănat în vreme,
Dar vara a fost lungă și plină de dileme,
Iar primăvara scurtă, ca timpul dimineții.
Am parte de o toamnă urâtă și ploioasă,
Iar drumurile-s pline de gropi, de bălți, de ceață
Și norii umplu cerul c-un cenușiu de viață,
Iar doru-mi rătăcește pe-o mare de angoasă.
Bat vânturi fără noimă pe câmpurile nude,
Cad frunze ostenite prin ploile acide,
Încerc să-mi umplu golul cu gânduri aguride,
Dar au plecat și ele nu știu de când și unde.
În liniștea pustie, bat clopote-n timpane,
Aud cum trece vremea recoltelor trecute
Și cum se umple carul cu doruri neștiute,
Din care mai răzbat doar clipele sărmane.
E-atâta vid în soare, iar toamna-i tot mai rece,
Aștept să vină iarna, să mă-încălzesc la gheață,
S-adorm, în spuza lumii, pe-un căpătâi de viață,
Cu vremea care vine, cu timpul care trece.
E-o toamnă exilată din zilele mănoase,
În frigul meu din suflet, nici vântul nu mai bate,
În curtea casei goale, e-atâta plinătate,
Că pot s-acopăr toamna cu gerul meu din oase.
Păstrez doar o idee rămasă de la soare,
Un fel de rădăcină trecută-n trunchiul vremii,
Ferită de dogoare, dar și de frigul iernii,
Pe care-o voi culege la toamna viitoare.
Gheorghe Văduva,
București, 01 septembrie 2013
