M-a rugat o sclavă-aseară,
Stranie ca o nalucă,
Să-i dau voie să se ducă,
Să se ducă, să se ducă...
N-ar fi vrut nimic să ceară,
Însă gându-i aprinsese
Nostalgii, ei nenţelese,
Nenţelese, nenţelese...
Faţa ei de albă ceară
Era-ntreagă o tăcere,
Spusă sieşi în durere,
În durere, în durere...
Am lăsat-o. Era vară
Şi-n adâncul ei cântase
Noaptea-n stive de mătase,
De mătase, de mătase...
Umbra ei prin noapte, clară,
A intrat apoi adâncă,
În fântâna de sub stâncă,
De sub stâncă, de sub stâncă...
Din volumul ”Roma”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu