Pe muntele negru de frunza de toamnă
Te chem cu accent brumăriu să te sperii
Când spicul de toamnă dă-n spicele verii
Și cade lumina și trage să moară.
Și sunt întebări prin natură puzderii
Și sfârâie ploaia dintâi ca o ceară
Și vara ne-nchide în toamna de afară
Femeie, bărbat sub pecetea tăcerii.
Aicea la munte mai poate să spere
Și cel care moare că moartea-i departe
Și noi să fugim și să scriem o carte
În ea cuprinzând ale toamnei mistere.
Că suntem în lume pe-acolo prin partea
Pe unde întârzâie și poșta și moartea.
