Amurg

Autor: Duiliu Zamfirescu

                        Se lasă noaptea, limpede şi caldă;
                        Răsare luna palidă pe cer,
                        Punând pe valuri braţe ce se scaldă
                        Şi-n toată firea aer de mister.

                        Pe-un soclu rupt, o veselă bacantă
                        Şi-nvăluie, de două mii de ani,
                        În haina umbrei, pururi elegantă,
                        Splendoarea umerilor diafani.

                        Mişcând din flamuri, vechile trireme,
                        Adorm în pacea lungului amurg,
                        Înfiripând un vis din altă vreme:
                        Izbânzile lui Hermes Demiurg.

                        La umbra lor, pescarul trage-o plasă
                        Şi cântă-ncet, cu glas adormitor,
                        Duioasa lui tragudie de-acasă,
                        Visând şi el un vis în viitor.

1894

Toamna

Autor: Duiliu Zamfirescu

                    Ah! Ce frumoase-s serile de toamnă!
                    Prin frunze reci doar un fior adie;
                    S-arat-n deal, cu fața purpurie,
                    A nopților fermecătoare Doamnă.

                    Pe câmpul veșted tainic ea-mprăștie
                    Strălucitoarea negură albastră,
                    O, Doamne sfânt! Ce pană mult măiastră
                    Atâta farmec ar putea descrie!

                    Stropit cu lacrimi pare-acum boschetul.
                    În umbra lui mă simt prins de tristețe:
                    Există oare atâta frumusețe
                    In fire,- așa cum o simți tu, poetul?

                   Ori suntem pradă- O, gândire-amară!-
                   De-a simțurilor noastre amăgire
                   Ce-aruncă văl frumos pe o neștire,
                   Și totuși, Doamne, ce frumoasă seară!